Film Criticism Workshop
„Pântecele bestiei”, recenzie de Rusanda Alexandru Curca
Producători: Erika Cohn, Angela Tucker, Christen Marquez, Nicola Docta, Kelli Dillon, Cynthia Chandler
Țara: SUA
Asemenea unor animale încarcerate, femeile de culoare din închisorile americane au fost sterilizate fără consimțământul lor decenii la rând. Filmul regizoarei Erika Cohn, proiectat în cadrul Festivalului internațional de film documentar Moldox ediția VI, de la Cahul, explorează 20 de ani de luptă pentru interzicerea abuzului a eugenicii moderne din sistemul penal din SUA.
Cohn structurează firul narativ în jurul a două personaje feminine puternice, cele a victimei și-a protectoarei. Kelly Dillon- a victimă a violenței domestice, întemnițată la 19 ani pentru uciderea soțului agresor, sterilizată la 24 de ani fără consimțământul ei și Cyntia Chandler, avocată și activistă în domeniul drepturilor omului, co-fondatoarea organizației Justiția acum, femeia care a început procesul de investigare a sterilizărilor ilegale din închisoarea pentru femei din California.
În cadrul investigațiilor, Cyntia a descoperit zeci de cazuri ale femeilor de culoare, sau latine, care au fost supuse unor operații de extirpare a ovarelor, sau legare a trompelor uterine, sub pretextul unor probleme de sănătate, fiind mințite că totul e în regulă și că vor putea avea copii în viitor. Pe lângă asta, au descoperit zeci de cazuri de abuz sexual și fizic din partea angajaților închisorii, iar femeile nu avea nici un loc nesupravegheat pentru a-și schimba elementar absorbantul. Erau pur și simplu niște numere. Animale în cușcă.
Între anii 1997 și 2013, aproximativ 14000 de femei au fost sterilizate în închisoare din California, chiar dacă această practică a fost interzisă în 1979. Mai mult, toate intervențiile au fost susținute din bani publici.
Cohn ne prezintă în film înregistrări din arhivă despre practicile eugenicii în mijlocul sex. XX în SUA, care a servit drept model pentru programul eugenicii nazist.
Kelly Dillon a fost prima victimă care a dat în judecată închisoarea pentru ceea ce i-au făcut, dar a pierdut cazul și nu a primit nici un fel de recompensă, pentru că e femeie, de culoare și pentru că ” nu dau nici un căcat pe viața mea”.
Erika Cohn folosește cadre cu mărturii ale victimilor, persoanelor implicate în campaniile de advocacy, ale personalului medical din închisoarea din California, alternate cu cadre din arhivă de la ședințele de judecată, știrile și emisiunile TV pe acest subiect, cadre panoramice și interioare de la închisoare, cadre de la locuințele personale ale personajelor principale. Regizoarea subliniază vulnerabilitatea femeilor prinse într-un sistem nepăsător cu scene precum aceea în care mai multe femei la rând mărturisesc experiența prin care au trecut, stând pe paturi, sau pe dulapuri, iar tot ceea ce vedem sunt picioarele lor.
Asistăm la descoperirea unui sistem monstruos de control al nașterilor și a opresiunii femeilor, care este adânc înrădăcinat în supremația albilor și în gândirea patriarhală.
Într-un interviu TV, Erika Chon, care face parte din comunitatea evreiască, a spus că povestea Kellei a impactat-o atât de mult, încât a decis să vorbească tare despre genocidul modern făcut în cea mai democratică țară din lume. ”Guvernul american trebuie să poartă răspundere pentru aceste crime”
Timp de 7 ani, Cohn a urmărit procesul de investigare și de advocacy a Cintyei și Kelly, eșecurile lor în încercările de-a schimba legislația, furia, deznădejdea, perseverența și dedicarea față de această cauză. Vedem cum această luptă le-a afectat viața personală a protagonistelor, relația cu copiii lor, care este destul de complicată pentru că nu le pot oferi atenția necesară, fiind total absorbite de organizarea campaniilor de advocacy.
Cel mai oribil moment din această producție a fost interviul, realizat în mod anonim, cu o asistentă medicală care îl ajuta pe medicul închisorii să efectueze acele operații, care știa totul și care a spus că acest lucru a fost făcut pentru a economisi bani de stat care ar fi fost cheltuiți pentru ajutoarele sociale ale acestor femei cu mulți copii.
În cele din urmă, în 2019, echipa Justice now a obținut o victorie enormă și au reușit să schimbe legea privind sterilizarea abuzivă și să se asigure că acest lucru nu se va mai întâmpla niciunei femei de nicio culoare.
Kelly Dillon, este acum consilieră pentru violență domestică și intervenționistă în problemele comunitare și lucrează împreună cu Cintya la un nou proiect de lege care va oferi despăgubiri victimelor supraviețuitorilor sterilizării sponsorizate de stat efectuate în conformitate cu legile eugenice care au existat în California între 1909 și 1979 și supraviețuitoarelor sterilizărilor forțate în închisori după 1979.
Belly of the beast este un documentar care te marchează, dar și care-ți dă speranță că eforturile pe care le depun toate/toți activistele/știi din lume, pot transforma lumea într-un loc mai bun, mai echitabil, mai uman.